Zilele acestea se aniverseaza 145 de ani de la infiintarea Academiei Romame. Evenimentul este marcat de multiple manifestari culturale.
Academia Romana a fost fondată in 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVII-lea, în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Moldova la inceputul secolului al XVIII-lea (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821), București (1844), Sibiu (1881), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.
Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării. Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români… pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.[2]
Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:
• 7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;
• 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;
• 3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;
• 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
• 2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;
• 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.
Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.
La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr.76, Academia Română s-a transformat în Academia Republicii Populare Române. Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”. După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia și-a recăpătat numele de Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.
Acum la 145 de ani de la infiintare, Academia Romana va lansa o lucrare de referinta, “Dicţionarul Tezaur al Limbii Române”, lucrare încheiată după mai bine de un secol de eforturi depuse pentru elaborarea sa.
Popularity: 3% [?]
Ultimele comentarii